S-au spus multe lucruri despre acest lac şi astfel s-au născut multe legende, însă legenda care a dăinuit de-a lungul vremii se referă la modul în care lacul s-a născut. Se spune că de mult în rai a trăit un îngeraş tare jucăuşi şi uneori chiar năzdrăvan. Într-o dimineaţa acesta se plimba prin grădină raiului găndinduse ce să se joace astăzi şi mai ales cu cine. Şi a tot mers el în timp ce se gândea ce joc să mai născocească, la un moment dat vede în zare minunaţii nori albi şi moi şi astfel se hotărăşte ca astăzi să-şi facă noi prieteni. Însă noii săi prieteni deşi păreau jucăuşi, aveau mult de muncă şi nu se puteau juca cu îngeraşul. Aşa că a mers mai departe pintre nori până a ajuns între norii întunecaţi din care s-a iscat o puternică furtună ce l-a aruncat pe îngeraş pe pământ.

Căzut pe pământ îngeraşul ştia sigur că toţi îngeri din rai îl căută aşa că a rătăcit zile întregi prin pădure în căutarea unui luminiş, îi era tare greu să fie singur îi lipseau grija şi dragostea celorlalţi îngeri. Tot mergând prin pădure pierdu numărul zilelor pentru că se gândea doar la luminişul din care îngeraşi care-l căutau îl vor putea zări. În cele din urmă după un drum greu îngeraşul a ajuns într-un luminiş mare dar lipsit de viaţă.

Ajuns aici îngeraşul şi-a dat seama că din acest loc nu erau multe şanse să fie văzut de cei ce-l căutau, se gândea să meargă mai departe dar nu avea suficientă putere să meargă din nou zile întregi prin pădure. Aşa că merse până în mijlocul luminişului şi stors de puteri şi-a facut un culcuş din câteva pietre mari, se aşeză între ele sperând că odată cu lăsarea întunericului va adormi. Însă întunericul devenea tot mai apăsător pentru îngeraş, pănă într-un târziu când a reuşit să adoarmă.

Dormea deja de cinci zile însă lacrimile nu se opreau, la fel şi după şapte zile, la fel şi după o lună şi după şapte luni, nici după un an lacrimile nu s-au oprit şi aşa au trecut ani de zile de când îngeraşul continua să plângă în somnul său profund fără să bănuiască căt de lungă a fost prima noapte grea din luminiş.

După şapte ani îngeraşul începu să se trezească puţin câte puţin din noaptea cea lungă. Iar când s-a trezit nu mică ia fost mirarea atunci când s-a uitat în zare şi apoi la locul în care se trezise. Însă ce era în jurul lui aducea atât de multă linişte şi pace cum el nu m-ai simtise niciodată.

Învăluit în liniştea deplină, îngeraşul privea minunatul loc în care se transformase peste noapte luminişul lipsit de viaţă. Nu putea să nu se bucure de fiecare lucru minunat din jurul său, aşa că atinse uşor nufărul în care se trezise, apoi apa, apoi privi munţii ce se înălţau din apă şi apoi îşi înălţă privirea spre cerul care îi era atât de drag iar soarele îi încâlzi uşor ochii  umezi încă.

Lacul era de o frumuseţe incerdibilă şi atât de plin de viaţa încât părea că toate plantele şi animalele se hotâseră să se mute într-o singură casă, îngeraşul privea uimit bogăţia de culori a plantelor şi combinaţiile uimitoare, privea şi frumoasele păsări mai mici, mai mari de toate formele şi culorile posibile, unele veneau altele plecau, unele stăteau pe apă altele pe mal.

Atât de multă viaţă şi tot atât de multă linişte, era de-a dreptul incerdibil cum senzaţia de linişte nu era alungată de zumzetul vioi al vieţuitoarelor. În sufletul îngeraşului încet încet liniştea se lăsă înlocuită de o bucurie nespus de mare ce continua să crească cu fiecare detaliu pe care il observa în acest loc minunat, însă odată cu bucuria îngeraşului creştea şi lumina reflectată de lac.

Şi cum lumina lacului era pe cât de puternică pe atât de pură nu putea să nu fie văzută de ceilalţi îngeri din rai care încă îl căutatu pe îngeraşul rătăcit. Acesta s-a întors în acasă iar de atunci şi până azi lacul nu a încetat să strălucească nici măcar o clipă.

Deci aşa s-a născut lacul nostru doamnă Ţestoasă?

Da Dodo, casa noastră are o poveste foarte frumoasă, însă nu e doar o poveste, Lacrimă de înger poate să facă miracole ne mai văzute.

Miracole?!

Da, dar asta e o altă poveste pe care poate ca o să o afli într-o zi.

Dar doamnă Ţestoasă de ce nu îmi spuneţi şi povestea aceasta?

Nu pot spune povestea aceasta doar de dragul de a spune poveşti Dodo, te rog să înţelegi.

Dar de ce nu îmi puteţi spune povestea? Poveştile nu au fost făcute pentru a fi spuse?

Ai dreptate Dodo poveştile sunt făcute pentru a fi spuse şi pentru a bucura sufletele, însă nu şi povestea aceasta. Te rog să mă înţelegi, acum trebuie să plec. Să ai o zi frumoasă Dodo.

La revedere! Mulţumesc pentru poveste doamnă Testoasă.

Dodo pleacă fericită după întâlnirea cu doamna Testoasă, în drum spre casă putea să simtă că apa în care înota avea ceva cu totul special, putea să simtă ca apa lacului nu era doar limpede ci şi pură, putea să înţeleagă că lacul era o casă binecuvântată, iar curcubelul ce părea că se înalţă din adâncul lacului şi îşi întinde câte un braţ până în vârful fiecăruia dintre cei şapte munţi părea a fi mai plin de culoare şi de viaţă ca niciodată.

Care e rostul lucrurilor lucrulilor ce nu vor sa plece? Poate ca sunt acolo doar ca sa ne faca  existenta mizerabila sau poate ca vor sa ne aminteasca ca fericirea odata gasita poate sa plece oricand.

Lucrurile acestea sunt atat de bine inradacinate in suflet incat cu fiecare moment al lor de glorie capata mai multa forta si de fiecare data abisul in care ne arunca e din ce in ce mai adanc. Oare forta care ar putea sa spuna NU in fata unei asa primejdii ce vine chiar din adancul sufletului e omeneasca?

Oare lucrurile aceste chiar exista, chiar sunt ele cele care nu vor sa plece? Sau pur si simplu fericirea e mult prea firava si sforile cu care noi am vrea sa o legam nu au ce sa prinda, iar ea poate sa zboare din loc in loc si noi prindem in sfori lucruri ce nu vor sa plece.

Pana la urma lucrurile acestea chiar nu ar vrea sa plece in lumea mare sau pur si simplu sunt prinse in sforile nesigurantelor si temerilor noastre legate de efemeritatea propriei fericiri?



Ce reprezinta de fapt aceasta usa mult cautata, un viitor in care se intampla … ce se intampla? Mare parte din viata mea am trait cu senzatia ca astept ceva anume, o perioada in care totul o sa fie asa cum imi doresc, in care eu o sa fiu asa cum sunt eu de fapt si am avut grija sa pastreze pt. acel moment cea mai buna varianta a mea, cea mai buna EU (intre timp am tinut-o atat de bine acunsa incat astazi intampin dificultati in a o gasi). Insa acum ma intreb … exista cea mai buna EU? Stiu ce imi doresc? Si mai ales cum o sa imi dau seama ca au venit vremurile mele mult asteptate?

Obosita de aceste intrebari, o perioada buna de timp nu am mai fost in stare sa ma intreb nimic, si am deschis o usa despre care nu vroiam sau nu puteam sa ma intreb nimic. Aceasta usa m-a facut sa uit de framanarea, de oboseala acestor intrebari si sa ma arunc in gol FARA INTREBARI si fara grija viitorului asteptat. Insa cand am incetat eu sa ma mai gandesc la viitor si pt prima data in viata mea sa traiesc momentul, cei din jurul meu au inceput sa-mi cera sa retraiesc din nou grija acelui viitor, ce nimeni nu avea sa stie cand o sa inceapa.

Am savurat mult prea mult din liberataea si linistea ce au ramas in urma vechilor intrebari, intr-un timp atat de scurt, incat acum nu reusesc sa ma mai las chinuita de vechile framantari ci doar sa ma intreb daca merita sa pierdem fericirea momentului prezent pt grija viitorului. Ce ajungem noi sa traim de fapt momentul prezent, care inseamna aici si acum sau viitorul, care intodeauna insemna cel putin maine? Si in ce consta de fapt viata … sa fie oare un aparent nesfarsit sir de azi sau un mult prea lung si istovitor drum catre maine?

Şi mie mi-a fost greu să îmi dau seama de ce voi nu întelegeţi ceea ce eu fac şi mai ales mi-a fost greu să înţeleg de ce vă amuză silabele pe care eu le spun, modul în care eu ţin jucăriile în mână şi apoi jocurile mele, modul în care eu calculez cu degeţelele şi câte şi mai căte lucruri vă amuza din simpla mea existenţă, bineînţeles vă amuză până în momentul în care simpla mea existenţă devine motiv permanent de nemulţumire. Însă astăzi o să rămânem în perioada în care încă vă amuză fiecare aspect al simplei mele existenţe.

Vedeţi voi mami şi tati eu ma trezesc cel puţin odată în fiecare noapte şi plang de foame ca şi cum urmează să mănânc pentru prima dată, eu mă trezesc în fiecare dimineaţa ca şi când ar fi prima mea dimineaţă, eu mă bucur că vă văd ca şi când ar fi prima dată când vă văd şi simt ca voi sunteţi ai mei şi eu sunt al vostru. Eu mă joc în fiecare zi altfel, dar ştiu ce jucării sunt de prea de mult ale mele ca să mai fie interesante, de curând am primit un caluţ de la matuşa mea şi voi nici nu aţi observat că eu am stat pe el aşa cum m-aţi pus o vreme şi apoi când am înţeles că e al meu m-am dat jos şi l-am pupat şi l-am iubit aşa cum vă place vouă să vă iubesc.

Eu deja ştiu o mulţime de lucruri dar în fiecare zi eu descopăr o nouă lume şi e atât de greu şi de solicitant pentru mine să traiesc într-o lume din ce în ce mai nouă şi misterioasă ce trebuie descoperită şi cucerită cu orice preţ. Aşa că mami şi tati înainte să mai spuneţi din nou că viaţa voastră e grea şi complicată gândiţi-vă de două ori.

Dar cum voi aţi învăţat deja de prea multă vreme să vă îndoiţi de aşa poveşti frumoase vă provoc mami şi tati, vă provoc să luaţi în dar o zi în care eu vă dau liber, o zi în care să ieşiţi afară fără ochelarii experienţei şi să priviţi fiecare frumză şi fiecare pietricică, sau ori ce lucru fascinant de comun vă iese în cale ca şi când ar fi primadată când le vedeţi, apoi ridicaţi frunză şi priviţi-o cu adevarat pentru prima dată, după prea multă vreme, făra ochelarii experientei voastre.

Mami, tati vă iubesc!